Ii spuneam cuiva, candva, ca, in general, eu scriu pe blog doar cand sunt nefericita, deprimata, trista sau Girafa. Nu m-a inteles, evident.

Ciudat. Ca majoritatea oamenilor, nu imi dau timp sa vad nimic in jurul meu decat atunci cand nu vreau sa ma gandesc la altceva. Si atunci observ lucruri si fiinte pe langa care trec zilnic fara sa le vad. Si atunci simt cel mai acut si atunci vad peste valul mastii zilnice. Si atunci sunt patetica si plina de inspiratie. Si atunci imi rasar metafore traznite peste noapte in cap si atunci ma intorc la mine si ma uit cu o sprancean ridicata si ma intreb daca e ok sa ma simt inca un copil.

Si ma apuc repede sa scriu toate lucrurile astea ca nu cumva sa uit vreodata ca sunt. E ca o terapie.

Simplu, nu?

 

Ti-a placut? Da mai departe!

    Din aceeasi serie:

    • Post fara pereche:

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Post Navigation