Mi-am amintit azi fara sa imi pot opri un zambet, ca la inceputul tineretelor mele, care nu s-au consumat inca intru totul, viata avea alt ritm si alt farmec.

Imi aduc aminte ca nu de mult foloseam telefonul fix ca principal mijloc de comunicare. Stiam pe de rost numerele celor apropiati si nu foloseam agenda. Daca apelatul nu era acasa lasam un mesaj pe robot sau in cel mai  bun caz persoanei care raspundea. “Buna ziua,sunt A,  X e acasa? Nu? Stiti cumva cand revine? Ah, ei, sa-i spuneti ca l-am cautat. Revin eu cu un telefon. Multumesc. “ Si ma  intorceam la ale mele. Pazeam telefonul daca era vorba de iubit, ma intalneam peste cateva luni intamplator pe strada cu persoana respectiva daca nu vroia sa dau de ea (avea o scuza ca nu ii parvenise mesajul) sau reveneam cu un telefon la ora indicata daca chiar ardea.

Apoi au aparut mobilele. Vorbeam cu persoana in cauza in limite rezonabile (ca ma costa ceva un apel) si strict la obiect. Eventual trimiteam SMS-uri sau vorbeam cu mesageria vocala. Va mai amintiti isteria provocata de primele 3 secunde gratuite la Conex?! Ce Twitter si 140 de caractere! Eficienta maxima si comunicarea functiona perfect.

Ba chiar am scris ceva scrisori la viata mea. Aveam un scris destul de frumos si lizibil, ceea ce nu mai pot spune despre el in acest moment cand degetele mele nu mai au bataturi decat de la tastatura. Aveam un fior de curiozitate si nerabdare de fiecare data cand gaseam in cutia postala o scrisoare adresata mie si m-am simit om mare cand am primit-o pe prima.

Intre timp:

–           vorbitul la mobil este aproape gratis, motiv pentru care pana  si mucosii au telefoane si numere proprii si vorbesc cu amicii lor despre cum a fost la  gradi’

–          daca imi pierd telefonul mobil  sunt un om terminat. Nu stiu nici un numar de telefon pe de rost (cateodata nici pe al meu pentru ca nu e nevoie) si nici nu imi fac sfantul backup in timp util

–          vorbesc ore in sir inutilitati si ma enervez cand nu mi se raspunde la apel. Macar printr-un SMS. Ba mai mult, cum traiesc in epoca smartphone-urilor, am BB Mess, YM, Facebook , Twitter si tot restul Internetului dupa mine non stop. Cumva tot te gasesc daca telefonul meu e incarcat. Iti dau un DM, un mesaj pe Facebook sau email.

–          citesc zilnic pentru ca am fost si raman un soarece de biblioteca incantat de voluptatea fosnetului filelor de hartie. Cu toate acestea nu sunt straina de eBook Reader-ere si le gasesc net mai placut de carat in geanta decat un tom de cateva sute de pagini. Iar cand vreau sa stiu ce inseamna un cuvant tot pe dexonline sunt (merge si pe telefon deci dublu avantaj :))

–          aflu tot ce vreau si ce nu vreau cu un search pe Google si daca nu esti acolo, imi pare rau, dar nu existi, pentru ca eu in alta parte nu ma mai obosesc sa te caut

–          cateodata vorbesc cu omul de langa mine (fizic vorbind) prin SMS , Yahoo Messenger sau DM-uri pe Twitter

Ma  simt dependent de acest confort al comunicarii si cred ca mi s-ar narui lumea in cap daca pica netul sau  nu am credit pe telefon. Si ca sa ma mai deconectez (la propriu) frecventez vacante unde nu am semnal si imi las intentionat telefoanele si laptop-ul fara baterie ca sa nu ma tenteze.

Cu toate acestea simt ca am pierdut legatura cu umanitatea si in ritmul asta  in curand o sa imi fie greu si mi se va parea anormal sau non-necesar sa ma vad cu prietenii mei la un suc. Le-am citit update-urile si ne vorbim toata ziulica pe telefon de ce sa mai pierdem timp sa ne spunem aceleasi lucruri fata in fata?!

Acum comunicam in timp real si suntem conectati cu oameni din toate colturile lumii la orice ora din zi din noapte. Cu toate acestea, parca nimic nu mai are farmec si nu mai straneste fiori. Parca se misca lucrurile prea repede si nu zic ca e rau doar ca uitam usor ca o viata avem si oameni suntem.

Ti-a placut? Da mai departe!

    Din aceeasi serie:

    • Post fara pereche:

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Post Navigation