asfintit autostrada soareluiSerios. A fost o experienta unica sa nu ai rau de mare dar senzatia de balast pe sosea sa te rascoleasca amenintator.

Am plecat o data cu aparitia celui mai vanjos vant, din Constanta catre Bucuresti  (insistentele cunoscutilor m-au facut sa optez pentru  3: 30  ore  la 55 de ron cu autocarul in defavoarea trenului, mai scump, mai murdar si fara un ETA realist). Parea o afacere buna pana cand am descoperit ca singura masina catre capitala la ora respectiva era un trocarici minuscul si ruginit de la o roata la alta. E drept ca, semet, se odihnea in statie si un autocar ultimul racnet care servea aceeasi ruta, dar functiona doar in week-end.

Am plecat cu vantul in plete si l-am infruntat vitejeste si ambitios,  consumand jumate de rezervor pana la Cernavoda si schimband benzile de mers constant si fara intentie, pentru a ne pastra echilibrul pe sosea.  36 de suflete cu soferul 37, ne -am prefacut ca nu-i nimic si am purces a utiliza smartphone-urile din dotare proprie pentru a nu ne gandi la nimic neplacut (gradul de inclinatie al masinii in curbe lejere sau pe drum drept, sunetele ruginte ale fiecarei incheieturi care rasunau amenintator la fiecare schimbare de viteza).

Asta pana cand am intrat pe noua bucata de autostrada unde te pierde Dzeu oricum o buna bucata de drum si nu reusesti sa te conectezi nem decat poate cu spiritul tau. Asa ca ne-am deconectat si ne-am concentrat cu totii la drum. Am facut asta atat de bine si de tare incat i-am zburat omului retrovizoarea stanga. Jur! Bine, ne-a ajutat si vantul.

Si de parca drumul nu ar fi avut suficient farmec, am prins si niste ploaie. Doar niste, cat sa mazgaleasca parbrizul pe care l-a curatat partial un singur stergator zgariind geamul in timp ce mie imi scrasneau dintii. Fara muzica, tv, internet sau orice minima conditie de confort, am indurat intreaga calatorie, incantata ca am permisul din nou in buzunar si gandindu-ma ca acasa ma asteapta Albastrika.

Si daca geamurile nu ar fi fost murdare poate ca as fi populat postarea asta cu mult mai multe poze ale  unui fantastic asfintit. Asa, le tin pentru sufletul meu si impartasesc doar peisajul pe care l-am surprins la popas.

Cand, cu doar 20 de metri inainte de oprirea minititicarului in locul unde urma sa cobor, m-am ridicat in picioare pe coridorul dintre scaune (amortisem complet si incercam sa imi recapat puterea), soferul m-a apostrofat: „Domnisoara, daca patiti ceva? Franez brusc, intra vreun nebun in mine. De ce v-ati ridicat?”. La detaliile acestea nu ma mai gandeam de mult. Eram pur si simplu fericita ca am sa cobor.

Ti-a placut? Da mai departe!

    Din aceeasi serie:

    4 Thoughts on “Ieri m-am dat pe valuri…de vant

    1. Radu Neagu on 03/20/2013 at 12:00 said:

      Asta e din seria celor cu bun simt, si nu a celora care iti spun foarte linistiti cand suni pentru rezervare: “mai avem cateva locuri in picioare in microbuz… daca doriti asa…” 🙂

    2. provinciala on 03/20/2013 at 12:03 said:

      :)) asta nu am prins-o. oricum, nici de rezervari nu stiam ca se pot face si mi s-a parut extrem de nostim la caricaturile astea de masini: ce ati dori sa rezervati scaunul inghesuit si imputit din dreapta sau cel de langa geamul murdar? or fi luand si suprataxa pentru rezervari.

    3. Ei, nu rezervi locul propriu-zis, ci doar un locsor acolo, ca sa te urci in masina. Sunt unele curse la care nu iti faci rezervari nu ai sanse sa pleci. Sunt multi navetisti. 🙂

    4. Pingback: Cu autocarul la Constanta | Provinciala

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Post Navigation